luni, 5 decembrie 2011

Hai. Bem o cafea noi doi.




Un artist trebuie să iubească grădinăritul. Pata, punctul, şi linia sunt uneltele de grădinărit. Chiar dacă pare mult mai generoasă, Pata Amprentală este totuşi cea mai simplă formă de manifestare a omului primitiv. Omul cavernelor a înţeles cel mai bine cum se întâmplă asta, odată ce şi-a mânjit palma cu roşul animalului răpus, aplicând-o apoi victorios pe peretele casei sale. Nevoia aceasta nu a însemnat însă o personalizare a omului cu palma roşie, putem vorbi de evolutie doar când vom descoperi palma lui conturată stângaci, cum nici un grafician de azi nu o ştie reproduce atât de expresiv.

Semnul devine astfel semnificaţie, şi de aici ne întrebăm, năuci puţin, de ce nevoia aceasta de a se desprinde din Real, a omului simplu?
Palma decorativă nu mai e o simplă amprentă, ea devine automat spiritul întruchipat al omului năuc hăbăuc, anticipând abstract o evoluţie care va alătura astfel pe acelaşi perete afumat de vreme lungă, cópii miraculoase, suprapuneri de linii, pete şi puncte, reţele suprapuse într-un balans perfect, mijloace de expresie plastică adică, în care punctul este primul semn elevat din care se trage mai apoi linia, toate reprezentări ale unei lumi aşezate într-o curte ideală: Compoziţia.

Călătorind în timp, să spunem aşa că ne-am dat odată şi odată seama, că pata, punctul şi linia, sunt tare asemănătoare ele cu notele muzicale şi apoi cu literele pe care întâi le înveţi, apoi le citeşti să te obişnuieşti cu ele, ca în final să poţi compune, să iasă poezia! În artă, înveţi să pricepi noţiunile acestea abstracte, pornind de la studiul naturii. Desenul adică. Natura însăşi este pentru un artist, privirea! El trebuie să găsească individualitatea fiecărui exemplar, desluşind tainele fiecărui bob de nisip, fiecărei scoici sau salamandre, al Iepurelui Alb al Lunii, în fiecare cerc în cerc al apei, în fiecare plantă.
Dürer spunea că însăşi natura înseamnă artă, şi că o posedă doar cine o poate desena... De la impresionişti încoace, însă, artiştii au descoperit din aburii minţilor prea înecate superb în iubire şi alcool, că nu ne e de ajuns natura. Măiestria e, da, să o înţelegi, să-i deprinzi legile ei organice, ca să o poţi prelucra într-atât încât să sune ea ca o muzică, dar să şi aibă aroma unui vers.
Culoarea se aşterne apoi după legile ei, pe osatura desenului, îmbrăcând subtil schelăria, cam aşa ca şi cum ai zugrăvi o casă.

Pentru că atunci când gândesti la o culoare, nu te gândi la obiectele colorate în acea culoare, ci la simbolurile, însuşirile ce se pot traduce prin culori.
Roşu înseamna luptă. Înseamnă eroism, patimă şi putere, forţă şi acţiune dinamică, ritm, Împăratul Roşu nu degeaba este el Roşu, în poveste el ţine pe umeri o împărăţie zugrăvită ideal, tărâm al perfecţiunii, ca să poată acolo să se coacă cei mici... Cui îi sunt potrivite aceste însuşiri, ştii?
Bărbatului… Voi sunteţi pătimaşii, voi ţineţi în mâini frâiele lumii, voi spargeţi uşa cu umărul, voi ştiţi cuprinde pătimaş, voi pipăiţi cu degetele voastre mătasea...
O femeie e Albastră, pentru că e diafană, aer tremurător, eterică şi visătoare, sensibilă la adiere şi mângâieri. Fecioara e albastră, zahărul e împachetat în albastru pentru că e dulce, o femeie e vis, ideal, trasparenţă şi fum, o femeie vibrează ca undele pe apă...
Violetul e cea mai smucită culoare, să n-ai încredere în el, e lunecos şi de aceea nu va putea lega prietenii niciodată, e ascuns în tenebre, Baba Cloanţa e violet, n-o să vezi niciodată o astfel de babă albastră sau galbenă, sau nici pe departe, ea, verde brotăcel...
Şi pentru că e acolo Galbenul, în mijlocul lor, avertizor şi precaut, echilibrat chiar daca e atonic cumva, el nu participă la discordii, el potoleşte, astâmpără, face pace... e cu trei paşi înainte mereu …
Verdele e odihna, echilibrul întruchipat al naturii, suflet zbătut de pereţii interiori până spre cumpăt şi Lumină.
Şi apoi, toate nuanţele ce se nasc din căsătoriile culorilor între ele, sunt culori care împrumută genele părinţilor: oranjul este copilul roşului şi al galbenului, poate fi energic sau împăcat, indigo-ul poate fi rezervat dacă-l moşteneste pe albastru, sau exploziv dacă seamană cu mama lui, iar albului şi negrului, nonculorile care ajută culorile doar să se deschidă sau să se închidă, li s-au dat ca să nu se supere, cele mai semnificante simboluri: puritatea absolută şi eleganţa supremă.
N-o să vezi niciodată un dirijor îmbrăcat în frac roz...
Şi-apoi, au vârste culorile.
Ne întoarcem la Roşu: Luptătorul, bărbatul Roşu adică, e un roşu permanent, pe măsură ce se coace devine mai înţelept, mai aromat. Şi-atunci, prinde patina bordo, roşu englez, umbră arsă (ciocolată amăruie), siena (ceramica roşie arsă în cuptor), precum şi purpuriul, care e cerebral, distant şi rezervat spre rece.
Şi în joooos, dăm de Roz, copilul Roşului, prostuţ şi strepezitor la dinţi când îl priveşti.

Compoziţia e cea mai spectaculoasă felie, pentru că aici ai voie să te joci cât te ţine inima. Dar pentru ca am stabilit că tu eşti mic şi neştiutor adică în a te zbengui fără să te zdreleşti la genunchi, eu te ţin în Curte. Curtea este spaţiul unde te joci cu punctele, cu liniile, într-un un câmp de pete colorate. E foarte important spaţiul acesta, pentru că nu e totuna să te poţi ascunde într-un colţ al unei curţi pătrate ca să nu fii găsit, sau să te roteşti în cerc gândind că uite ce motocrosist grozav te ţii, de vreme ce nu dai tu cu capul, de nici un colţ!
Chinezii au scris despre infinitate, numind-o un pătrat fără unghiuri.
Cercul înseamnă aţă de mătase, înfăşurată pe un deget.
Inelul concept...
De aici, cuvintele - ca ciupercile după ploaie.
Vezi tu, eu, femeia adică, percep diferit simbolurile lumii. Pentru mine, cercul e însumarea perfecţiunii, fără colţuri ea, fără asperităţi, cercul e matricea unde iau naştere fiinţele, înlăuntrul mamei e cerc perfect, fătul stă rotit ca o minge, oamenii se prind de mâini, şi apoi ce e dansul, dacă nu un mod de a exprima prin cerc, legătura perfectă născută din mâini ce se ţin în rotund.
Un prieten, cu creioane în buzunare şi el, m-a învăţat că perfecţiunea poate fi şi pătratul. N-a ştiut prea bine să-mi explice de ce, el nu e meşter în cuvinte, a gândit doar ca un pătrat, şi primul meu gând a fost atunci: "au apărut şi colţuri!", semnal suficient ca în pripeală să-mi analizez panica şi să mă gândesc că ne-am desprins din mâini...
Am mestecat apoi, gândindu-mă la un bărbat care a ştiut să explice foarte frumos ce e pătratul, Brâncuşi, de exemplu, şi am înţeles că bărbaţilor poate să le fie conţinut în întreg până şi cubul. Poate un întreg chiar mai solid, mai trainic decât cercul sau sfera.
Să fie aşa, că ancoraţi în real, bărbaţii simt cubul ca simbol al stabilităţii, al trăiniciei, la fel ca şi Brâncuşi care în "Sărutul" său a încastrat în cub femeia şi bărbatul, uniţi într-atât, încât din cei doi poţi ridica o casă?
Cerc in pătrat…
Pătrat în cerc...
Pitagora vorbea despre socotelile omenesti referindu-se la triunghi. Triunghiul înseamnă Sfânta Treime, pătratul era Omul în mintea preoţilor egipteni, aştrii peşterilor preistorice cad liber, pătrate, din care se desprind cozi liniare paralele, Leonardo a încadrat omul-Vitruvian în proporţiile divine aşezându-l într-un pătrat înscris în cerc. Formele geometrice sunt metafore ale limbajului uman nescris ce definesc relaţii între oameni limpezi, sau omul ce tinde spre desăvârşitul echilibru interior.
Pentru că echilibrul este acea formulă de repartizare a elementelor în care întregul devine un caracter de "necesitate" în toate componentele sale. Acolo este şi povestea, tocmai în acel loc unde îţi vine să îţi focalizezi privirea!
Forţa gravitaţională a lucrurilor ne face sa trăim într-un spaţiu în care, cedând atracţiei exercitate în jos, cazi liber spre baza pătratului… Ca şi cum te-ai supune…
Noi am avut însă nevoie sa inventăm poetic: "orice obiect care stă la bază solid şi ancorat, e trainic şi stabil".
Frumuseţea rămâne astfel doar în capacitatea artistului de a inventa o lume răsturnată, care să poată sta în echilibrul ei propriu, într-un spaţiu generos cum e pătratul, cercul, rombul sau toate celelalte forme geometrice, trasate riguros cu ustensilele matematice.
Artistul e, totuşi, printr-o încăpăţânare dureroasă, deasupra acestei Lumi Reale, ordonând jocul în joc de joc, ca un labirint din materialităţi diferite ce îmbracă această Reală Lume, în definitiv după esenţa curgătoare ce inundă sufletul unui simplu om, el, cu har de la Dumnezeu...

photo: juan miro - 1943

Niciun comentariu: