Văd cu mâinile

Mă întorceam agale spre casă, ţin minte, era toamnă, când l-am zărit pe bătrân răsturnat peste lanţul ce înconjura stratul de flori şi mai ştiu că unicul indiciu menit să-mi atragă atenţia că e într-adevăr ceva în neregulă cu el, au fost mâinile lui distinse cu degete albe, lungi şi fine..
- Doamne, vă simţiţi bine?! Cum va simţiţi?!
L-am ajutat să se ridice şi l-am aşezat pe o bordură înaltă.
Însă în loc să mă gândesc la el, mi-a venit să mă gândesc la ce se petrece în interiorul meu, ca şi cum acesta a creat evenimentul tragic petrecut în afara mea atunci.
Ce mă fac eu, cu gândurile mele?! Pentru că mi se întâmplă efectiv să-mi creez o realitate dintr-o anume voinţă, sortând şi ordonând tot soiul de evenimente mărunte, pentru că eu ştiu, ele au rolul să construiască în mine percepţii intuitive a ceea ce fac sau simt eu de-acum.
- S-ar putea ca să fie din cauza aerului, e prea tare, eu n-am mai ieşit la aer de mult...
Tata e una din posibilităţile conştiinţei mele, am ajuns prin dispariţia lui să înţeleg că aşa cum există lucrurile pe care nu mai sunt obişnuită să le văd cu ochiul liber, se pot reflecta atunci şi imaginile lui, nestingherit, în orice loc şi din mai multe locuri…
Într-adevăr, bătrânul avea mâinile fine, degetele albe, nervoase şi lungi, foarte potrivite pentru un om care ştie de exemplu să cânte la vioară.
Să spun că omul acesta e tata, din ce gând?! Din ce substanţă sunt făcute de-acum gândurile mele despre tata?
Imaginea noastră, partiturile după care cântam la vioară amândoi în serile adolescenţei mele, aromele scorţişoarei, în timp ce mama şi bunica mea coceau prăjituri în cuptor, imagine alcătuită acum din linii temporale fine, într-un real care a fost el până în momentul în care a renunţat de bunăvoie la dependenţa de a fi. Noi am depins de tata, el a depins de noi! Însa, Doamne, dependenţa e un proces pe care nu-l poţi opri atât de uşor! Asta cum vine?!
Dependenţa mea de tata, îmi oferă şi acum privilegiul de a stabili diferenţa dintre cea mai inefabilă parte dintre noi doi şi toată viaţa asta, şi-atunci ce mă fac eu cu acest personaj relevat, bătrânul acesta de pe stradă, cu mâinile lui albe şi fine, pe dinlăuntrul meu?!
Echivalez tiparul tatei, cu cel existent în fiinţa mea, şi-mi vine să plâng înfundat.
Trebuie să-mi schimb ochelarii, m-am trezit că-mi spun, pentru că văd în jurul meu mai mult decât este…
Va trebui ca imaginile care-mi vor stărui în minte de-acum, să rămână doar cele pe care am capacitatea de a le vedea.
Va trebui să-mi schimb ochelarii, m-am mai gândit, în timp ce mâinile mele, masau uşor mâinile bătrânului de pe stradă…
- Ce eşti tu acum?!…pentru ca, tată, tu ai ajuns modul cum vad eu lucrurile, mă privesc prin ochii altcuiva, eşti legat de tot ce este în jurul meu, ce poţi fi tu acum?!
- Dragă, linişteşte-te…mă simt bine, îmi răspunse bătrânul…