Cum să nu-ţi poţi imagina O noapte înstelată, pulbere de suflet, atunci când o priveşti?
Pentru că noaptea aceasta este O dată pe lume, ea este coborâtă din cele şapte ceruri, cât Şapte Împărăţii inventate din albastruri ce se nasc din amestecuri nu din alăturări, pentru că noaptea aceasta trebuie privită numai din iarbă până-n brâu, albastră…
O femeie ce se iubeşte sub un cer cu un bărbat, trebuie că poartă lanţ de păpădii pe după gât, pe glezne e-ncâlcit un cuib de greieri, şoaptele nopţii trebuie că sună ca şi pictura nopţii lui van Gogh nebunul, să se încolăcească şi să se rotească feliile de cer în jurul celor două trupuri, şi-n câmp cu chiparoşi să se prefacă apoi, din praf şi pulbere, anotimpul lor…
Şi, dacă spunem Noapte înstelată peste cuibar rotit, noaptea aceasta e atunci locul de unde se nesocoteşte timpul şi timpu-i înflorit şi lanul e valul care se prăbuşeşte peste toate celelalte nopţi care vor veni, cu stele…
Noaptea înstelată e iarba cerului, se răsucesc şi învârtesc trupurile în albastruri zdrelite, care, din îndepărtate oglinzi, poleiesc pământul, concentrând miezul lumii tocmai în locul în care se drăgostesc, cuibărit, cei doi îndrăgostiţi.
Iubirea lor, învârtitura cerului, până într-acolo, încât acesta o transformă în însăşi colb de stele ce scapără sunând …
Cerul împrăştie apoi sămânţa din Cel albastru peste o noapte mătăsoasă, din trăsături de puncte, culoarea vălurind …
Exaltat, în tresărire, un zbor târziu, explozie în lanţ ce-mproaşcă noaptea ca într-o pictură, vibrând, în ameţitoare clătinări...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu