img src="http://img.photobucket.com/albums/v479/botticelli/danamariucafinal.jpg" alt="Image hosted by Photobucket.com">
Pentru mine, Decembrie înseamnă Iarnă.
O iarnă, desigur, de un fel special în seara aceasta, pentru că azi, noi două vom sporovăi într-un cerdac.
În seara aceasta, lumina declină deci o strălucire spulberată, de un luciu tern, pentru că albul cel mai nobil e puţin cărunt, tăcut şi adânc totodată, în astă seară.
Cam ca şi tine, înţelegi?
Lumea e apoi cât o mare văluitoare pictată de pointilişti.
Tot un punct şi un punct…
De sus se vede lacul.
(Decembrie, îmi trebuie neapărat şi un lac. Pentru când o să ni se facă poftă să ne dăm şi cu patinele pe gheaţă!).
De unde văd eu lacul, decorul e pictat cu vopsele umede şi şters apoi, cu nehotărâre, amestecat. Ca o acuarelă.
Stau în cerdac, înfofolită în pulovărul meu albastru cu modele roşii, peste care mi-am tras o pătură albă de lână şi te aştept.
Aşa să simţi, că sunete şi imagini ajung până la tine, învăluite în trenţe lungi, ca ţurţurii-agăţaţi colţunaşi din cipcă împletită parcă de bunica mea, cu igliţa.
Încălzesc mâinile de ceaşca fierbinte cu ceai, din care aromele amestecă răsuflarea mea aburindă, cu un strop de vin.
Încă stau singură, pentru ca tu rătăceşti cu harta în buzunar, dar nu e foarte rău, pentru că eu beau ceai fierbinte şi ronţăi gheaţa unui ţurţure şi între dinţi îmi pare chiar lipicios cumva, ca o caramelă strivită.
Deci mie nu mi-e frică de tine, că m-ai putea certa.
Şi, ca să mă descurc deocamdată de una singură, îmi cern toate imaginile unui Decembrie pe care îl port eu în suflet, începând cu poveştile din copilărie, unde, o Crăiasă a Zăpezii într-un palat cu o arcadă, adică, ştie învârti dumnezeieşte într-un ceaun făina de aur, ca pe o mămăligă, apoi Mănuşa, povestea rusească înecată în zăpadă cu totul, unde, lighioanele pădurii îşi găsesc odihna între cutele împletite ale unei mănuşi rătăcite de vreun vânător prea îndrăgostit, apoi poveştile fraţilor Grimm, când iarna este anotimp imperial şi nostalgic, cu o Împărătiţă ce ştie toarce firul de paie ca să-l prefacă aur în fuior şi îl aşează semn de carte într-un caiet cu pagini aniversare, apoi Tolstoi cu pildele sale, bijuterii ca zahărul acela legat pe aţă şirag, pentru fetiţele cucuiete şi în sfârşit Accidentul lui Sebastian, în care o iubire se leagă şi alta se dezleagă lăsând în urmă pe zăpadă imprimate cuvinte magice, închise definitiv într-un munte, la poalele căruia, de Crăciun, Biserica Neagră îşi etalează gotic, concertele de orgă...
Aceasta eşti Decembrie, Lume invizibilă clătinată lin, graţie adâncă, tandră şi delicată Iarnă, ca dintr-o amintire venită parcă din gerul de dincolo de Lună...
Se cuvine să te privesc şi să scriu cu ce am rămas eu din privirile tale, sunt acolo, în anotimpul şi în casa ta, lucruri ce au nevoie să fie dezmierdate, pentru ca undeva în neatinsul firii tale, între Semne şi Lumini, se află o ninsoare ce-acoperă-n troiene puzderia de fluturi…
Dar tu ştii fluiera şi din degete… Şi dacă ştii aşa, o să găseşti tu drumul… (Zâmbesc)
Zăpada îţi va fi atunci, îngăduinţa scânteietoare a stelei cernute peste tine…
Alb peste un alb, şi umbre peste umbre, îndelung…
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu