Daca exista in geografia mea spirituala, o tainica alternanta intre ape fara de sfarsit si scurgerea de clepsidra a silabelor-cuvinte in picaturi de timp, as putea trece peste cuvant, si mai mult, as fi in stare uite, acum pe loc, sa-ti inventez si o poveste dupa un dicton al unui pictor oriental care spunea: "arta cuvantului este viata spiritului prin ritmul lucrurilor"..
Dar tu iar stii ca povestile mele au fost si sunt de fapt drumul meu pana la tine, si daca eu sunt in stare sa fac gesturi cu adevarat ample, nu doar colorate cum s-ar parea, este pentru ca vrand nevrand, eu-l meu e fara contur care sa-l limiteze, un fel de albastru-departare, pentru ca daca tu vei spune "mai indepartat de atat nu se poate", sa pot spune eu, "sunt albastra si inca albastra, in tine"..
Intotdeauna am poftit sa-ti scriu si despre acoperisuri, subtil, ca toate scrisurile mele pentru tine, pentru ca acoperisurile se pot desena din linii elegante ce filfiie aripile pasarilor imbatate de cer.
Si acum sunt tentata uite, inca sa-ti mai spun ca acoperisul pastreaza memoria Verdelui primordial, si de aici, pina la constructia indrazneata a tuturor acoperisurilor zmaltuite ale lumii, sustinute de capriori ridicati la doua palme de nisip, e o distanta ce nu ne mai surprinde pe niciunul..
Tu de aceea te-ai minunat de mine.
Pentru ca a trebuit sa-mi descifrezi subtilitatile de verzuri...
Nu stiu cum poti tu sa fii de liniar, la mine liniile n-au cum sa-si pastreze simplu, conditia.
Amanarile unor evenimente mult asteptate, anotimpul care vine ca sa-l tina in coada pe celalalt, aparenta senzatie ca numai daca gandesc se nasc istoriile si povestile cu pricolici, licurici-zgandarici si zmei, fac sa se transforme liniile mele in spirale, cerculete sau cirligute, si-atunci pentru ca sa stapanesc compozitia, hotarasc sa ajung odata acolo -inapoi, inainte?- cand aveam bunavointa sa inventez.
Sa inventez ca desavarsirea trebuie ca inseamna sa te exprimi fara cuvinte..
TACAND.
Pot sa tac atat de spectaculos, pe cat de exuberant stiu compune focuri-artificii de cuvinte despre cat de frumos va fi cand o sa ajung sa tac.
Acum nu mai e nevoie sa iti explic tie cum vine asta, imagineaza-ti tu, pentru ca te-am investit cu darul acesta, daruind, tot ce inseamna pe dinauntru sa taci.
Acum sunt un scenariu pe care nu l-am inventat eu, povestind, ce si cat, si pana unde sunt, dincolo de hotar..
Fara calatorii, mestecand numai in pamant uns cu apa, ti-e pofta doar de papalasca. Ce pot inventa, e doar pamantul din mine, ce ar semana acum cu ciocolata lichida, lipaita simandicos de cucoane.
Daca spun ca tac, inseamna ca iti rezerv cele mai fine delicateturi.
Apoi e si vara care se apropie..
E prea preganant..prea mult sa inventez de-odata.
Si drum, si tu, si un Albastru Voronet..
Imi trebuie sa tac, pentru ca trebuie sa fac de data asta drumul de la tine pana la mine, in Vara tuturor Albastrurilor de Voronet.
Deci, ceva se intampla.
Vestile bune ma obliga sa zambesc.
Ma entuziasmeaza micile si delicatele picturi.
Ma pregatesc pentru o calatorie in centrul pamantului, care s-ar putea sa ma lase fara suflare, daca nauca-habauca asa cum sunt, ajung la gara dupa ce va pleca trenul..
Gandul acesta al nonconcordantei, ma incremeneste.
Uite cat de frumos imi ramane sa tac. Mai am atata atatica, sa birui. Lasa-ma in Verde acolo sa tac cum numai eu stiu: din ritmuri de invizibile cuvinte, imaginand...
Cirip cirip, lastuni si peruzele...
Am recitit ieri, haiku-uri.
Toata gama, de la albastru ultramarin pana la bleu-vert..
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu