Calugarul nu stie ce va hotari Dumnezeu cu viata
lui nici macar pana maine, dar e fericit ca e moldovean,
si nu are pentru ce sa traiasca decat pentru Hristos
si manastire.
Călătorii imaginare, replică pe urmele lui Bogdan Lupescu.
Cartea spune că o ctitorie durată din piatră scăldată în arginturi, zidită într-o râpă a unui colţ de Cer, şi pe cei călugări în chiliile lor, nu-i poţi vedea decât îngenunchiaţi şi sfioşi, într-un anotimp al Marilor Zăpezi, cu apa ce le îngheaţă în sfântul potir...
Căci, mulată pe tiparul propriului său aşezământ, o ctitorie ale cărei aripi au darul dumnezeiesc de a înlocui pentru vecie zburătăceala omenească, nu mai are cum să fie în întregime doar rod al unei simple imaginaţii omeneşti...
O putem admira plină de o umană demnitate şi o putem pricepe de neclintit, dar adevăratul ei spirit există înafară de timp, grijit de ingeri, păstrat în codul pietrei mai degrabă, ea este dumnezeiasca Pictura , ca zidărie a ei..
Sute de ani bat codul pietrei în temelie, sunt trepte ornamentate din ploi, există un limbaj al semnelor ce se organizează după logica ritmurilor ca într-o compoziţie, pentru ca cel care ştie să le descifreze, să citească prin ele, propriul său sens...
Podoabe desprinse din aura sfântă, ocrurile terne, decantând din propria lor ţărână coapte străluciri, alburi obosite şi tot mai resemnate de-acum spălând verzurile unduite după Lumina ce le inundă, leagă griul pietrei în noaptea ultramarină cu care se ţine zidul de strană, în timp ce ochii ctitoriei privesc din tivuri de aripi sidefii umbra arsă a călugărului, ce pâlpâie a Luminare...
Pământ în cuptorul anotimpurilor, Moldova e ţinutul unui spirit cuibărit în ol de Cucuteni, el adapă rădăcina pământului ca să poată dărui veşnicie apoi unei alte arhitecturi, ridicate din propria-i ţărână...
Drumul spre Moldova trece pe aici, prin această împrietenire a gândului cu mâinile care ştiu frământă lutul la fel de bine cum gândul ştie îmblânzi încremenirea pietrei...
Peste o bisericuţă se prăbuşesc sute de ani...
Cade zăpada prin acoperişul ei spart, spune povestea, cad fulgii peste bieţii călugări într-o linişte că poţi auzi atingeri ale buzelor ce sărută icoana, în timp ce tihna şi limpezimea din ei e pajiştea ce ţine bisericuţa ca pe un Copac prins în încrengătura vrejului Grădinii...
Ninge în bisericuţă şi cade zăpada în mijlocul ei, în Alb Anotimp scăldat din Lumină, căci palme anonime de ţărani şi îngeri şi călugări, au zămislit minuni cu mâinile, aripile şi cântecele lor, pentru dumnezeirea din ei...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu