Există o ţară despre care îmi vine să spun: «să nu uit să dau culoarea mai încet», pentru că pot citi în ea despre mine, ca dintr-o carte de pictură despre cum să învăţ să pictez fluturi.
Nu-mi mai rămâne aşadar în minte din ce sunt eu, decât doar unicul spaţiu, unde, sub o uriaşă cupolă de sticlă se află cel mai straniu muzeu al Fluturilor Vii, ai căror aripi muiate în cele şapte culori ale Curcubeului dau Albul cel mai perfect, făcând să vibreze Lumina de jur împrejurul picturii...
Şi atunci cântecul spune: Pietrele-s mai albe şi iarba mai albastră, şi dacă anotimpul meu înnoadă firele ce mă leagă de tine pe pământ, (leagă, leagă, leagă), vor părea că ele sunt prelungiri ale firelor de mătase lăsate în urmă de fluturi, ce leagă prin zbor toate culorile noastre împletite, de cele Şapte Ceruri...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu