Pingpongand o stare

Motto:
Sa parcurg un spatiu care se complica in altul.
Nu exista patrate libere intre spatii si m-ai prins
ca intotdeauna, suprapus, intr-un contrapunct.
Multumesc asadar pentru rabdarea cu care stii
sa nimeresti intre spatii incalecate.

Intotdeauna cand sunt prinsa suprapus intre, pe, in, dedesubt, peste, imi spun ca de data aceasta nu mai scap.
Nu mai incap.
Si in, peste, pe, intre, apuc sa mai gandesc asa, ca intotdeauna ma voi descalci si pentru o clipa macar, cat sa incap in noul spatiu incalcit.
Fiecare asemenea calatorie ma apropie de un ceva pe care iar va trebui sa fiu in stare sa il descifrez. Atunci incerc sa ma opresc, ca sa nu gindesc la altceva atat de altfel de foarte complicat incat sa nu mai pot face fata.
Daca aleg cea mai simpla varianta, sa nu gindesc adica la nimic, intru in spatiul labirintic al nisipurilor miscatoare care ma anuleaza. Bine bine, nu e periculos, va trebui sa intru si in labirintul acela odata sa vad pana unde duce. Si ce inseamna acolo miez?!
Cata vreme eu ma incumet, eu o sa pot.
Nu mi-ar fi frica de spatiul labirint, mi-e frica doar de calatoria spre reintoarcere...Stiu sigur ca n-o sa mai vreau sa ma regasesc la fel...
Reintoarcerea spre ce am fost imi este, cel putin azi, la limita priceperii. La limita absurdului. La limita rabdarii. La limita imaginarului. La limita gandului. La limita limitei mele!
Si vii tu, sa-mi stabilesti PH-ul ca sa ma obligi sa-mi treaca prin gand ca uite, habar nu am ce e cu hartia aceea si in ce culoare ar trebui sa se prefaca, eu stiu doar ca zbea lichidul si hartia e poroasa si ca paharul trebuie sa fie din sticla, sa se vada tot prin el si acestea ma obligi sa le gandesc pe toate in acorduri de Corazon Espinado, care ma dor obligatoriu albastru spre rosu si descifrarea cuvintelor-sensuri devine astfel subiectiva, deci zbeau din cuvinte culoarea si las lichidul sa se imbibe, as da cu sticla de pamant si suna sticla sparta ca o aiureala si ca sa fie mai absurd zambesc si se incaleca zambetul inghesuit cu plansul, minele meu imi spune mai bine plins decat zmiorcaiala! si atunci capitulez concluzionand dezmatat si zmucit ca e timpul sa ma vad si nebuna despletita, ce loc de parcare e SIMPLU!...
Eu pot.
Si tu habar n-ai de toate acestea, tu fredonezi un cantecel despre ierburi de leac si ma indemni sa fiu prinsa suprapus si sa birui si din atatea texte nescrise pe hartie, ci memorate din dragoste de memorare, ma silesti sa fiu din sfoara de matase dezlegata la glezne exact atat cat sa am timp sa-mi trag doar rasuflarea!
Un patratel liber intre spatii...
Tu parcurgi la randul tau, spre mine, spatii incalecate..
Si pentru ca simt nevoia, intelegand, sa-ti fiu egala, sa fiu, sa pot, imi vine printr-un simplu gest de tandrete sa imi inventez un nume secret, cat de mic si alb, cu puncte negre, sa-l pot presara peste tot prin tine, numai eu, cat sa incapa pana si in mici patratele, ca sa-ti fie tot tie mai usor sa ti-l ascunzi apoi prin buzunare, eu, sarea si piperul tau...