Cine fluieră aşe grozav?! ( Legende din Apuseni- Şerpele)

Legendele Apusenilor sunt izvorâte din credinţă.
Sunt bunuri culturale moştenite, prin prestigiul cuvântului recuperator, întemeiate pe superstiţii şi credinţe generate de impactul cu lumea înconjurătoare, niciodată destul de luată în posesie şi stăpânită, însă asumată ca o condiţie esenţială şi primordială, însăşi prin efortul de a fi percepută. Miturile, ca şi riturile ce se dezvoltă in culegerea despre legendele din Apuseni, înseamnă deci pentru mine nu numai un pretext de căutare ci mai mult o trecere şi petrecere a unui anotimp foarte special, în care, bunicul meu îmi povestea aşezat într-un şezlong în curte, seara, întâmplări nemaiauzite despre vâlve şi năluci, iele şi sărindari, zgriminţaşi, balauri şi comori ce scăpărau pământul în flăcări verzi..
Erau la vremea aceea vacanţele de copil, pe vremea când aveam inele cu pietre din raşini de vişini şi deci serile însemnau atunci orăcăieli de broaşte, Criş, stele puzderie pe cerul de cerneală şi miros de ratotă si plăcintă reteşă, trebăluială adică, de mame şi bunici şi deci neapărat şi un bunic pe lângă un tată, ce povesteşte nepoţilor ghemuiţi în braţele-i „colibă”, până e gata cina…

Acum e vremea când eu dedic bunicului meu cu ochi prea albaştri de atâta privit la cer, poveştile mele...







"Legende din Apuseni", culese de Maria Ioniţă
relatare a Mariei Bordea a Bumbului
54 ani-Muntele Rece, Râşca

"Soru-me o zîs că o dată era cu vacile şi ie la păstorit. Ş-o zîs că aude o dată, cum sta ie jos că era vară, aude o fluieră de gândei c-o asurzăşte, aşe fluiera. Da ca un om, nu ca altă vietate. Ca omu. Gândeşte: „Oare ce Dumnezo, cine fluieră amu?” Gândeşte: „Oarece techergheu ştiu că fluieră după mine.” Să uita-ncoace-ncolo „Cine Dumnezo fluieră? Nu văd pă nime.”
Când îi o dată, o zîs că, i-o părut el după sunet că de la ie-n sus s-aude. Să uită-n sus şi o zîs că-nt-on vârf de brad era on şerpe ş-ave on cap cât on copil. Ş-o zâs că tăt aşe să legăna. Şi el, de-aia o fluierat, că vide pă soru-me jos şi îi era ciudă pă ie.Că el toamna atunci o împlinit şapte ai şi trăbuie să-şi ieie zboru. Şi din cauză că l-o văzut soru-me, el n-o mai putut zbura.
Şi ie, de frică, când l-o văzut, o zîs c-o dat pă vite şi s-o dus, de gândei că fuje ceva după ie. O zâs:
-Aşe-am dat, tu, pă vite ş-am fujit, că m-am temut să nu mă mânce.
Ş-o zîs că el acolo o rămas în vârvu fluierând şi uitându-se după ie."