Pământ de porţelan - exercitii de admiratie

Am cinci cărticele, spuneam, fiecare într-o culoare usor dulceagă, nuanţele lor îmi amintesc şi acum de bomboanele fondante din copilărie, praline sidefii în cutii metalice etanşe, cu o femeie frumoasă îmbiindu-te pe tine copil, să furi tot câte una..
Cărticelele sunt legate toate cinci într-o supracopertă căptuşită cu mătase, un peisaj parcă spălat în apă după ce pictezi o acuarelă şi parcă nu-ţi mai place…
Fiecare carte e un autor, îmi spunea şi el, un prieten înţelept care mi-a reamintit că şnurul de mătase ce prinde coaja este roşu şi că fiecare pagină are un haiku şi alăturat, o pictură gestuală, monocromă. Fiecare pagină, un spaţiu aerat în care respiră o pictură. Una e cuvânt, una un act delicat de respiro...
« Voiai sa scrii o carte, nu voiai să faci o carte, mi-a mai spus... Să ai bunăcuviinţa, aşa se cheamă, să avertizezi lectorul: Cititorule, aceasta este o carte de respirat. Este o carte de văzut. Este o carte de pipăit pentru suflet…E o carticică mică, asemănătoare cu un tratat de pictură, dar e altceva. E o compoziţie de gândire. »
E adevarat. Eu nu voi şti să scriu niciodată un haiku. Nu e firesc, de vreme ce sunt româncă.
Deci să spunem că aceasta este o filă dintr-o carte de respirat. Este o filă a unei cărţi de pipăit pentru suflet.
Este cărticica mea cu poezii în şaptesprezece silabe şi cu mine cu tot, pe care eu o numesc acum « Exerciţii de admiraţie ».
Poemele mele le numesc : trei rânduri învelite în miez cât să ascundă un sâmbure si eu.
Dedic seriile ce vor urma, atât cât vor mai fi, înţelepciunii celui mai drag prieten al meu dedin copilărie.