Navigatorului călător

Care să fi fost adevăratul motiv al navigatorului călător, de vreme ce s-a legat de catarg ca să asculte cântecul sirenelor?
Să fi fost, pofta de amurg, să fi simţit oare, că mai are nevoie să înveţe că e frumos cerul, fără să-şi mai dorească, apoi, să mai împărtăşească înţelesurile?
Sau i-a fost pur şi simplu dor să mai asculte cum s-ar leagăna florile de câmp, ca să-şi poată reaminti gândul ”Doamne, uite cum îşi anină florile cerceii, dumnezeiesc de frumos”...
Un navigator nu se poate să nu-şi fi amintit că drumul se întâmplă atunci când valea strânge laolaltă şi dealurile şi munţii şi poate că e şi firesc să fi tânjit şi după glasurile sirenelor, dacă sunt încă atâtea răsunete în miezul de piatră, atâtea zgomote fără cuvinte...
Era deja obişnuit să le îndruge, să murmure, să le bolborosească şi sirenele poate că i-or fi suspinat atunci, s-or fi rostogolit deasupra acestor valuri, pentru ca el să se fi încumetat apoi şi să se mai lege cu firea.
Să-i mai rămână, astfel, un alt netrăit, o altă bucurie, o altă neîmplinire, aceeaşi dragoste şi, poate, o altă moarte...
Doar aşa, chemarea sirenelor ar fi putut alipi freamătul lui de suflet, într-un gând...
Dar Sirenele îşi unduiesc privirea, cozile sunt ca mătasea, marea îl îmbie cu alte cântări, auzul îi e fin şi mai fin decât tânguirea depărtată a valului, iar el, navigator, legat de catarg, plutind între smeritele înţelepciuni şi tâlcurile valurilor vechi, ascultă melodia sirenelor începătoare de poezie, gândind rătăcit, pe care dintre ele şi-ar dori-o în acvariu?...