Tot aşteptând o Arboră a lui, cu Zidurile Albe, artistului îi revine fatalitatea unui impuls care sfâşie, edificând un desen nedomolit şi labirintic…
(Compilaţie din “Natură şi artefact”- Dan Hăulică)
În aşteptarea Arborei, toamna s-a trezit într-o zi
o metaforă pârguită sub zodii de augur.
Toamnă de cretă neagră…
Toamnă, un alb de var…
gravitând spre centrul pământului, gândi că s-ar duce,
cât să îşi poată măcar o dată imagina că e o piatră roz…
Agăţată, însă, cu cele patru rădăcini, de pământ,
îi e multiplicată lumea,
gradina - îi - e - suspendată,
îmi măsor existenţa după ritmuri, îşi spuse
…să nu mă las pradă unor simetrii…
doar îmi răsar în minte atâtea şi atâtea deschideri!
fluidităţi ale regnului său suprapus,
articulări ale lumilor sale răsfrânte, gândi,
unde, din simetrii fabuloase,
si cine aprinde lumânarea sfinţeniei,
ca dintr-un ritual?
mi-au rămas pe lujeri, gusturi ale enigmei…
lungi toiege…
pelerinaj neştiut ce va îmbrăca pământul
în mângâieri…
…
şi ce dacă am formă abruptă?!
e bună de rostogolire, cât să-mi sune clipele rotunde ca un clopot plin!
Şi, dezgolindu-şi pulpa,
străfulgeră lumina în aglomerări de ramuri,
sări peste pământ,
şi lumină pe ape, un roz dintr-o crenguţă…
(foto-adrian franz bernacsek)
În parc, o distinsă doamnă, ca o Toamnă cu o superbă pălărie
cu floare agăţată, roz, stă pe o bancă şi ţine de lesă un câine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu